Sfaturi pentru mame

Ca parte importanta a proiectului Erasmus+, The BOND, experienta persoanala a tinerilor adolescente este esentiala pentru ajutorarea si sprijinirea viitoare adolescente aflate intr-o situatie similara. De aceea, in randurile de mai jos dorim sa va prezentam un caz al unei tinere de 16 ani din Polonia, caz cu care s-a confruntat colega noastra Agnieszka Sikora ca si presedinte a Fundatiei po DRUGIE, partener coordonator in cadrul proiectului nostru.

EM a venit la noi la centru in primavara. A obtinut un permis de la adapostul pentru oamenii fara locuinta in care statea in perioada respectiva. S-a perindat prin tot orasul, pana sa ajunga la mine. A trecut de vreo 3 ori pina sa ajungem sa avem o discutie fata in fata in care sa-mi ceara:

“Ajuta-ma, dar nu-mi lua copilul!”

Avea putin peste 20 de ani si era deja la a 4a sarcina. Cand mi-a spus povestea, nu-mi puteam crede urechilor. Ce auzisem nu se potrivea cu nimic din ceea ce stiam pina atunci! Nu puteam sa cred asa ceva!

EM a dat nastere primului ei copil cand avea 16 ani. Copilul a fost imediat luat de langa ea pentru ca, la urma urmei “cineva ca ea” – de la un orfelinat, cu un handicap, complet imatura si neajutorata – nu putea fi PARINTE. La scurt timp dupa, a dat nastere altor doi copilasi. Fiecare dintre ei a fost dat catre adoptie. Oare totul s-a intamplat pentru ca tot spera ca in final sa aiba un copil linga ea? Sau poate s-a apropiat de diferiti barbati care-i ofereau caldura si atentia pe care nu o gasea in alta parte? Sau poate este o doar o lipsa a imaginatiei ei?

De la o varsta frageda, ea a fost lasata in grija unui centru de plasalament si pana la varsta de 18 ani, ea ajunsese si pe la adaposturile pentru oamenii strazii, de parca locurile astea fusesera create special pentru ea – o persoana fara mari sperante la o schimbare. Cineva pentru care nimeni nu se va lupta.

Povestea ei si strigatul de ajutor in cresterea copilului ei sau, cel putin, pentru mentinerea lui in viata, mi s-au parut foarte importante; dar nu prea stiam cum sa abordez problema. M-am gandit ca ar fi mai bine sa vorbesc cu alte persoane care o stiau deja, persoane care au lucrat cu ea de-a lungul acestor ani cat ea s-a tot perindat pe la diferite adaposturi si cunosc mai bine povestea sarcinilor ei.

Am creat o asa numita echipa, am facut o intalnire cu mai multi specialisti pentru a-i cunoaste situatia. Au aparut persoane de la adaposturile prin care s-a perindat. Acestia din urma o aveau pe EM pe listele lor, aveau cateva documente despre familia ei, era un alt caz pe care-l stiau din hartii dar cu care nu au dorit sa se confrunte. Chiar ii invidiez pe cei care au abilitatea si increderea de a emite judecati! Eu nu cred ca as avea destul curaj in mine sa pot vorbi despre persoane pe care  nu le-am cunoscut. Intre timp, angajatii centrului de plasamanet aveau deja o viziune foarte clara cu privire la viitorul acestei tinere fete – incapacitatea, un viitor doar in centrele de asistenta sociala (un loc in care tu nu esti independent dar care iti permite sa supravietuiesti) si, bineinteles, „preluarea” unui nou copil si plasarea lui spre adoptie.

La momentul respectiv nu o cunoasteam foarte bine pe EM, dar vedeam in ea o fata care a fost sustinuta de catre sistem intreaga ei viata si astfel a fost privata de tot ce era mai important pentru ea – copilarie, posibilitati de crestere, independenta, demnitate.

M-am oferit sa caut o familie care sa ofere suport atat pentru EM cat si pentru copilul ei.

• Avem aproape 40 de milioane de locuitori in Polonia. Nu am putea noi gasi o familie in tara noastra care ar putea ajuta acesti doi copii? – incercam sa ma incurajez.

Problema a fost preluata cu bratele deschise de catre angajati de la alte organizatii non-guvernamentale care, ca multi oameni din sectorul al treilea, au imaginatie si curaj in a prelua provocari dificile (de cele mai multe ori pentru niste sume infime). Pentru autoritati, ideea mea a fost absurda. Cu abilitatea acestora de a examina problemele fara a le cunoaste esenta lor, tu nu poti face absolut orice.

Admit ca aceasta generala impotenta sistemica mi-a afectat actiunile. Nu am facut tot ceea ce puteam sa fac pentru a introduce o solutie inovativa. Poate ca lipsa mea de curaj, poate chiar EM insasi fiind cea vizata s-a simtit descurajata si asta a mai luat din entuziasm.

Cu toate acestea, s-au inregistrat cateva succese in cazul ei. Cateodata, pasii mici duc catre realizari marete. Mai intai, i-am gasit un loc unde sa fie in siguranta pana la nastere. Tot timpul a fost sub monitorizarea unui doctor, a avut sedinte de consiliere cu un psiholog si a invatat sa faca cumparaturi responsabil (de exemplu, sa-si cumpere mincare in loc de telefon nou).

Intr-o zi a venit in vizita la mine  si mi-a adus mancare facuta de mina ei. Era asa de mindra de ea incat eu nu am mai apucat sa gust din acel fel de mincare!

In primele luni de dupa nastere, ea era impreuna cu copilul ei si era evident ca se straduieste foarte mult.

De-a lungul timpului, de la saptamana la saptamana, ingrijirea copilului a inceput sa devina destul de impovaratoare pentru ea. E greu sa te surprinda acest lucru. In cei 20 de ani de viata, ea nu a fost invatata sa fie responsabila; nu a avut nici o pregatire pentru viata profesionala, nu au fost setate nici un fel de reguli.

Astazi, EM nu mai traieste alaturi de copilul ei, dar mentine o legatura cu el. Pentru prima data dupa o lunga perioada. Pentru prima oara, copilul nu a mai fost dat catre adoptie.

EM a primit un apartament social si in curand se va putea muta in el. Niciodata pana acum, nimeni nu a luptat pentru a o ajuta – macar sa-o ajute sa faca o cerere si sa solicite un locusor numai al ei. Au ramas multe lucruri neinvatate la ea. Nu se stie daca le va invata vreodata.  Nu se stie daca la un moment dat scopul asistentilor sociali nu se va mai realiza si se va ajunge ca tinerele fete sa devina persoane dependente de serviciile sociale, persoane care vor avea nevoie de ajutor in orice moment al vietii lor.

Totusi, as dori sa ma intorc la problema maternitatii si a ingrijirii copilului.

EM a fost prima fata care s-a asezat in fata mea si mi-a povestit despre numarul mare de copii care sunt preluati de sistem an de an.

De atunci, am intalnit cateva povesti asemanatoare. De fiecare data aceste povesti sunt despre niste fete pentru care nici un adult nu s-a luptat. Acestea erau adesea legate de fete cu handicap care aveau nevoie de ingrijiri speciale, deși aveau resurse pentru funcționarea independentă, dar erau neglijate și neprotejate.

Nu vreau sa acuz pe nimeni, dar in intreaga munca depusa pentru acest copil (micuta EM) si pentru familia ei (EM si copilul ei), ne lipseste empatia, angajamentul si imaginatia, cel putin in Polonia. Simple propuneri – cum ar fi o solutie cu o familie de suport, demers care functioneaza in Occident in sute de cazuri diferite, sunt percepute ca un “ajutor” pe care nu il intelege sistemul.

Intre timp, in realitate sunt multe fete ca EM si povestea ei capata o dimensiune simbolica.

Pentru mine, totul se reduce la doua lucruri. Primul este faptul ca oricine poate fi pus intr-un sertar de catre sistem si in loc sa se gaseasca solutii pentru situatia lui, i se prezinta ceea ce nu se poate aplica, dar care macar exista. In al doilea rand, este faptul ca, prin aceasta masinarie a sistemului, copiii care nu au in spate nici un adult si copii cu dificultati pot fi mutati cu usurinta, cat a-i clipi.

Agnieszka  Sikora
Foundation po DRUGIE